Părintele Efrem Filotheitul: În spatele încercărilor se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu

Tristețea nu este un lucru plăcut. Dar, în spatele tristeții, în spatele durerii, în spatele mâhnirii, în spatele încercării, se ascunde binecuvântarea Lui Dumnezeu, renașterea noastră spirituală, plămădirea din nou a omului, a familiei.

Cred că fiecare dintre noi își datorează întoarcerea către Dumnezeu unei încercări. Credem că toate merg ca pe roate? Dumnezeu ne ia un copil. Plângem, ne tânguim mult. Dar Dumnezeu își trimite mai apoi harul său, iar oamenii se liniștesc. Se liniștesc și se apropie de Biserică, de spovedanie, de împărtășanie, de preotul duhovnic. Datorită pierderii copilului încep oamenii să meargă la biserică. Durerea îi face să caute, să se roage pentru odihna sufletului copilului și să facă pomenirile rânduite de Biserică.

Ad

Durerea liniștește inima și o face să asculte cuvântul Lui Dumnezeu, deși înainte era de piatră și nu primea cuvântul Său. De exemplu, un om, un tânăr aflat în putere, se gândește că nimeni nu mai este ca el. Dobândește diplome, este respectat de ceilalți, este sănătos, este tânăr și frumos. Însă, atunci când sănătatea lui are de suferit și boala îl pune la pat, atunci începe și gândește diferit.

„Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni” (Eclesiast 1, 2). ,,Este posibil să să mor”, începe să gândească. „Ce folos am de la viața aceasta pământească?”. Și începe omul să gândească diferit. Atunci, de exemplu, un om se poate apropia de el și îi spune: „Citește cartea aceasta, și vezi ce spune”. Iar omul începe să asculte cuvântul Lui Dumnezeu. Și dacă îi dai și o carte, durerea, care l-a smerit, îi înmoaie inima, iar omul începe să citească din cartea aceea, și citește și din Scriptură, și începe să devină alt om. Iar când se va însănătoși și se va ridica din patul suferinței, omul va fi mai atent cum își trăiește viața. Nu mai trăiește ca înainte, cu mândrie și fără să țină seama de nimic.

Boala și durerea reprezintă medicamentul „special” al proniei Lui Dumnezeu pentru a-l aduce pe om aproape de El și a-i spori virtuțile.

Iov era omul cel mai bun de pe pământ, dar Dumnezeu a vrut să-l facă și mai bun. Iar încercările nu au făcut decât să-l înalțe înaintea Lui Dumnezeu. Era un om bun și binecredincios, dar, dacă nu ar fi fost încercat, numele său nu ar fi devenit cunoscut. Dar a fost încercat, și a luptat, și s-a nevoit, și a fost încoronat, și a devenit om bogat, iar de atunci a dobândit slavă, iar numele său a devenit cunoscut tuturor.

Exemplul lui Iov este folositor pentru noi toți și întărește și dă curaj fiecărui om care este încercat. Dacă el, care era om sfânt, a fost încercat de Dumnezeu, cu atât mai mult noi, care suntem niște păcătoși. Iar după încercările pe care le-a îndurat, Iov a fost slăvit și mai mult de Dumnezeu. Ca sfânt ce era, Dumnezeu i-a înmulțit zilele vieții sale, l-a binecuvântat să aibă de două ori, ba chiar de trei ori averea pe care o avusese înainte și, astfel, el a devenit un model, de-a lungul veacurilor, pentru toți oamenii aflați în suferință.

Oameni care trebuie să aibă mereu în fața ochilor acest exemplu al lui Iov, să-și odihnească sufletul și să zică:

„După cum a binevoit Domnul, așa s-a și făcut. Fie numele Domnului binecuvântat!” Își pleacă omul cu smerenie capul său și zice: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Chiar și copilul dacă mi-l va lua, nu tot el mi l-a dat? Mi l-a dat, iar apoi mi l-a luat. Unde este copilul meu acum? În ceruri. Ce face acolo? Se odihnește. Lângă Tatăl.”

În spatele fiecărei încercări se ascunde voia Lui Dumnezeu și folosul pe care, în acel moment, omul nu-l vede, dar, cu timpul, îl va cunoaște. Avem foarte multe astfel de exemple în fața noastră.

Un alt exemplu este cel al sfinților Andronic și Atanasia, soț și soție. Andronic lucra podoabe de aur și era foarte bogat. Cu o parte din câștig își întreținea familia. O altă parte o dădea celor săraci, iar a treia parte o împrumuta fără dobândă celor care nu aveau bani. Acești doi soți aveau doi copii, două fete. Într-o zi, însă, amândouă s-au îmbolnăvit și au murit.

Atanasia nu putea fi mângâiată de nimeni. Stătea lângă mormântul copilelor și plângea continuu, și plângea și Andronic împreună cu ea. Soarele dădea să apună, iar Atanasia nu vroia să plece de lângă mormânt: „Copiii mei, copiii mei”, striga întruna și se tânguia. S-a lăsat întunericul, trebuia să se închidă cimitirul, iar ea tot nu voia să plece de lângă mormântul copilelor. Și cum stătea ea așa, cu inima zdrobită, vede că se apropie un monah și o întreabă:

– Doamna mea, de ce plângi?

Ea a crezut că este preotul cimitirului. I-a răspuns:

– Cum să nu plâng? Mi-am îngropat copiii, pe îngerașii mei. I-am pus în mormânt și am rămas doar eu cu bărbatul meu, singuri, să ne plângem durerea și nimic nu ne poate mângâia.

Iar monahul i-a spus:

– Copiii tăi sunt în Rai, împreună cu îngerii. Sunt acolo unde e fericirea veșnică, la sânul Lui Dumnezeu, iar tu plângi, copilul meu? Doar ești creștină, nu? Copiii tăi sunt îngeri acum.

Acel monah era sfântul protector al bisericii. În cele din urmă, Andronic și Atanasia au devenit și ei monahi și s-au sfințit…

Loc de comentat