Crucea este blestemul cel mare, este pedeapsa cea mai grozavă, cea mai înjositoare, destinată celor mai răi nelegiuiţi.
Or, Dumnezeu, în mila Lui, a luat asupra Lui acest blestem şi din ea a făcut cinstea cea mai mare, căci crucea este semnul Fiului Omului; este semn de binecuvântare, armă de nebiruit împotriva diavolului.
De ce el e nebiruit? Pentru că-i arma diavolului. Diavolul zice: Dacă nu faci cum zic eu, te voi chinui şi te voi omorî. Chinul şi moartea sunt crucea, Dumnezeu le-a preschimbat în arma noastră de mântuire. De aceea ea este armă de nebiruit, pentru că aceasta era arma cea dintâi a celui rău.
Dar Dumnezeu a sfinţit-o şi i-a dat putere asupra celui rău. Ştiţi cu toţii, sunt sigur, câtă putere are semnul crucii când îl faceţi asupra gândurilor rele şi asupra ispitelor. Câteodată, nu mai este nevoie să rosteşti altceva.
Aşa este şi viaţa noastră. Crucea, suferinţa şi durerea sunt mântuirea. Mi-amintesc că un prieten iubit al meu spunea, acum vreo 25 de ani, Părintelui Sofronie:
La noi în mănăstire suferinţa este mântuitoare. La voi, în lume, ea este spre pagubă.
Şi Părintele Sofronie, zâmbind, i-a răspuns:
Ce prostii spui acum? Toată suferinţa poate fi mântuitoare.
În ce fel? Voi răspunde acum, revenind la asceză.
Ce este asceza? Este puterea de a transforma ceea ce este mortal, desigur numai cu rugăciunea şi cu puterea lui Dumnezeu (mă refer în special la Tainele Bisericii, mai ales la Sfânta Împărtăşanie, fără de care murim de foame duhovniceşte).
Numai cu mijloacele Domnului şi ale Bisericii începem să trăim o viaţă în care smerenia devine mântuitoare. Văzând în tine suferinţa, slăbiciunea, păcatul tău, poţi să înţelegi pe păcătos, pe aproapele tău; poți să compătimeşti pe aproapele tău nefericit, fiindcă ştii tu însuţi ce înseamnă suferinţa, ce înseamnă păcatul sau slăbiciunea.
De aceea şi Biserica ne învaţă nu să ne închidem şi să ne ascundem, ci să ne deschidem şi să ne spovedim. Acesta este unul din aspectele ascezei, adică acela prin care vedem ce este în noi ca să înţelegem apoi pe aproapele nostru.
Sursa: Părintele Rafail Noica, fragment din „Celălalt Noica”