Omenirea s-a schimbat cu totul. Noi ne-am schimbat. Iar toate aceste schimbări sunt emblematic descrise de către Părintele Nicolai Boian, într-o poezie minunată, care merge direct la suflet…
Unde e sfiala cea de altădată,
Coroană fecioriei, irisul din flori?
În busuioace mugur, în salbă nestemată,
Măsuram rușinea cu pasul de feciori!
Timpul nu e mult, n-am trecut veacuri biblice,
Dar deja prea mulți suntem un Babilon,
Nu se mai vede bine macul dintre spice
Și granița rușinii se pierde, de la om la om!
Lipsa de rușine astăzi răstignește
Arătând cu degetul din televizor,
Pe cel cumpătat, pe cel care iubește,
Parcă sunt străini, parcă nu-s de-ai lor!
Rușinea cu bujorii, ușor înfloriți,
Anacronic nu e, nu se vestejește,
E virtute rară, coroană pe dorinți,
Lacăt la păcate; de vicii te oprește!
Rușinea nu îți este paznic supărat,
Ea doar te îmbie să iubești hotarul,
Sub umbrela ei te simți apărat,
Prin paharul dulce să nu simți amarul!
Nu vă fie frică ca să fiți sfioși;
Sufletul vibrează pașii grațios,
Vă mențin pe punte, vă fac mai frumoși,
Și vă garantează tot ce-i mai prețios!